când tac/când spun că nu mai fac

Şi? Ce facem acum?

Dacă Stănescu ar fi trăit, ar fi murit de jenă, oricum…

Penibilul s-ar fi transformat, brusc, în nimic

Iar dintr-o garsonieră ar fi crescut un copac mai mic

Din care oamenii ar fi stors sirop.

Ori producţia de creme brulee ar fi crescut în aşa hal

Încât cuvântul ar fi devenit un fenomen pe jumătate fatal.

 

Dacă Făt-Frumos e o curvă, de ce e sărac mai mereu?

De ce n-a reuşit nimeni să-l lege de calorifer până azi?

 

Vezi tu, nu mai există oameni calzi.

I-aş fi cunoscut pe toţi, deja, probabil

M-aş fi împrietenit cu toţi, i-aş fi făcut să-mi rămână datori

Dar cum nu sunt, nu cer.

 

 

Am urcat mult. Mai ştii?

Câte două trepte odată, câte trei uneori

De aceea ţi-am întins cablul telefonului meu

Nu ca să-ţi faci brăţară din el

Ori să-l agaţi de soare, s-ajungi la Dumnezeu

(deşi aş cam avea câţiva prieteni de salutat pe-acolo).

 

Toate poveştile astea în care mă complac

Sunt la fel de penibile precum comparaţia unui pinguin

cu tipul care poartă frac.

Nu-mi pune întrebări din trecut, n-oi mai şti

M-am limitat o viaţă de om

la a iubi SUGARFREE.

 

 

 

o lume de douăzeci şi şapte de ori mai fericită

sunt sigur că mai mult decât de mâna mea stângă te temi de palma mea dreaptă.

Cu sau fără motiv.

ştii tu ceva sau poate ţi-ai amintit că nu dau doi bani pe partea mea umană

spirituală

şi că nu mă emoţionează

şi că nu mă impresionează toate siropoşeniile astea care ar trebui să facă din noi o lume de douăzeci şi şapte de ori mai fericită.

De câţiva ani sunt daltonist şi dacă nu mă tratez, am să ajung să nu mai aud nimic. Despre tine

cred că nu ai să ajungi să mă înţelegi niciodată

deşi văd cu urechile mele cum te străduieşti deşi ţi-am mai spus

că nu ies din mine şi că ţi se pare şi ca,

de fapt, cresc mă fac mai mare decât îmi permit unele extremităţi

de aceea încerc să te avertizez că

într-o zi n-o sa-mi mai încap în tine şi-o să ies din piele.

 

 

Şi ce-o să faci?

 

2012 până la capăt, vă doresc!

M-am tâmpit definitiv – plâng la filme. Mă doare ceva?

Mi-e frică să merg singură prin casă şi visez că-mi cresc chestii imense între picioare.

Există pastile pentru aşa ceva?

 

2012 până la capăt, vă doresc!

 

Şase zile şi o aproape moarte

Acum, singura problemă e că nu ştiu încotro s-apuc. M-am obişnuit să dorm învelită si acum îmi lipseşte păturica.

Ştiu că poartă ghinion să te-ntorci din drum, dar nu merg înainte doar din pură superstiţie. Vreau s[ fac asta si punct.

Nu-mi pasă dacă la capătul curcubeului nu este nicio oală cu aur. Am să mă laud că m-am dat pe şapte culori odată, măcar.

Ah, azi mă iubesc atât de mult încât m-aş lua acasă (cu riscul de a suporta să mă înşel cu toate femeile bune care-mi ies în cale)!

Azi sunt copil. Dacă n-o să accepţi asta, am să-ţi arăt muie!

Ceai verde si muzica buna. Daca esta e spiritul Craciunului, atunci il simt!

Coc umblător, ce-ai belit azi?

Să ştii că nu toate schimbările din viaţa mea târăsc ceva bun după ele. E comic. E de-a dreptul comic. Adevărat, e şi puţin tragic, dar când priveşti situaţia din exterior, te amuzi. Eu am aflat asta de curând şi-aşa am găsit şi motivul pentru care nu reuşesc niciodată să le dau obiectelor care trăiesc cu iluzia că mă ajută, iluzia că le sunt recunoscătoare. Nu vreau.

Mi-e dor de copilăria mea, care nu arată aşa cum o visez eu din când în când. Mi se face chef s-o (re)trăiesc numai în momentele în care nu vreau să ma judece nimeni că-s proastă. Şi-atunci îmi iau prietena de sinapsă şi, transformând telefonul în maşina timpului, dăm o tură de Panciu, ne întoarcem în Focşani, ieşim pe naţională şi facem sex cu toate luminiţele pe care le acceptă numai de dragul meu. Şi-aşa o iubesc atunci când se îneacă de cuvintele ei proprii…

Se îmbracă în pom de Crăciun de câteva ori pe an, dar nu găsesc niciodată cadouri între picioarele ei. Sunt absolut sigură că nici măcar în bocanci nu le ţine şi-mi place că mi le dă cu ţârâita.

Când nu e, parcă mi se face muşchiul mai nervos. Nu ştiu exact ce se întâmplă când e, dar bag mâna în foc că nimeni nu i-a mai făcut aşa o declaraţie de dragoste, iar dacă s-o fi întâmplat, nimic nu i-a mai ridicat părul de pe ceafă în halul ăsta.

 

 

 

Promit să mă las de femei, dar cu o condiţie: să ia  Costi Ioniţă premiul Grammy, frăţioare!

Da, mă şochează puţin faptul că există o cerere mare de lucruri concrete, deşi nimeni n-ar îndrăzni să primească vreodată ceva palpabil (mai ales din partea mea).  Eu una nu-mi doresc prea multe lucruri (măcar de n-ar începe să ningă).

E una din zilele acelea când Arghezi nu a greşit cu nimic ca să ajungă în caietele unor puştoaice care au aflat despre sex din desene animate, iar romanizarea este doar o mână de ajutor, pe care nişte tipi cu pectorali sexoşi şi fustiţe vişinii, ne-au întins-o ca să ne scape din a deveni un neam de Gigei Becali (păstori necivilizaţi, cei mai mari exportatori de caş din Europa).

Astăzi mi-e dor de toţi oamenii care mi-au fost dragi vreodată. E genul ăla de lipsă, pe care o resimţi după ce-ţi moare cineva (pentru că niciunul nu-ţi mai dă niciun semn). Până să mi se mai ducă vreun apropiat, hai noroc c-o cană de ceai verde!

Mi-e dor.

Azi dimineaţă mi s-a părut că Pământul se mişcă mai repede decât acum zece ani.

Alergăm, iar Pământul aleargă odata cu noi – De aici impresia de stagnare.

Românianse grăbeşte şi ea, dar se grăbeşte dinspre apus.